Magicieni

iubitule imagineaza-ti cum ar fi sa fim magicieni... printr-un simplu gest sa facem lumea sa dispara, printr-un altul sa zburam pe un nor...cum ar fi intr-un exces de nebunie sa ne aruncam in gol de pe un bloc atingand liberatea la cel mai inalt nivel apoi pamantul sa se transforme intr-o nemarginita intindere de apa care sa ne primeasca din caderea noasra ca intr-o casa primitoare...sa simtim fiecare sentiment la o alta intensitate...sa fim liberi, sa fim noi....cum ar fi iubitule sa fim magicieni?...si noi lumea sa o conducem...sa manipulam si sa obligam oamenii sa iubeasca...sa impartasim ceea ce simtim tuturor din jur,iar fericirea noastra sa fie si a lor...cum ar fi iubtule sa nu existe nici pamant si nici foc...ci doar apa si aer...sa putem trece dintr-un nivel in altul printr-o clipire...avem nevoie de libertatea aerului si de ocrotirea apei...ele sunt viata in adevaratul sens al cuvantului...impreuna cele 2 formeaza viata...ca noi doi iubitule...si pana la urma noi doi iubitule fara sa stim suntem magicieni...magiicieni iubitule!...creem sentimnte si ne jucam cu ele, lovim cu tacere si vindecam prin cuvinte...suntem magicieni dar la un alt nivel...suntem magicieni dincolo de noi...transformam clipele in miracole, saruturile in portale catre vise....iar imbratisarile...imbratisarile iubitule sunt contopirea noastra, unirea dintre suflet si trup...

si da iubitule ne transformam in magicieni de fiecare clipa cand iubim ...in fiecare clipa cand suntem impreuna!

iubirea acest sentiment suprem...

Ce e iubirea?...ce este acest sentiment nemilos si neinfircat?...cum de un simplu sentiment ne poate pune la pamant dintr-o lovitura si ne poate dicta sa facem ce vrea...dar puteam scapa de ea cu greu dar putem si totusi nu vrem...suferim si punem totul pe tava in fata ei sperand ca maine va fi mai bine...dar oare asa va fi?...se va schimba ceva?...si sperand ca la un momendat totul va fi mai bine suportam orice palma data de ea...
si da iubesc..fara sa vreau sunt prinsa in temnita ei  atat de schimbatoare...sunt parca in paradis atunci cand zabovesti si tu in temnita ei,dar totul se transforma intr-un iad cumplit atunci cand parasesti cu usurinta si indiferenta acest loc...te invidiez! eu nu o pot face sau poate nu vreau sa o fac...nu inca...nu atat timp cat pentru cateva momente temnita se transforma in paradis... mi-as dori sa fie mereu asa ...dar  asta nu se poate nu?...
ciudat este ca mereu am fugit de acest sentiment si de temnita ei...mai fusesem odata acolo ...era un sentiment superficial frumos la suprafata dureros in interior...am fugit cu disperare de el si nu stiu cum intr-un moment de neatentie a reusit sa ma caputureze fara a mai putea sa scap curand...desi nu il vreau imi e greu sa scap de el parca intr-un fel sau altu sunt dependenta de acest sentiment...e ca un drog extrem de  bun cand persoana pe care o iubesti e langa tine extazul si tot amalgamul de sentimente ce iti creeaza o stare de fericire totala te face sa cazi in agonie atunci cand aceea persoana lipseste...si cu o sete disperata dupa starea ce ti-o da acest drog nu vrei sa scapi de ea,de iubire...
acum ma doare totul sunt intr-o stare de sevraj vreau sa scap de ea...vreau sa dispara din viata mea ori sa ramana in ea pentru totdeauna...vreau zambete si imbratisari in locul indiferentei ...
...te iubesc dar uneori asta doare prea tare...